15 martie 1989, Bucureşti, Comitetul Central al PCR

În biroul Elenei Ceauşescu s-a făcut linişte. Nimeni nu mai respiră, toată lumea urmăreşte încordată ce se întâmplă pe micul ecran. Se aşteaptă un comunicat important pentru ţară.

Crainicul Televiziunii Române comută legătura în studioul 4. Secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, îşi ridică pe creştetul capului masca de protecţie FFP2.

Citeşte de pe foi pe un ton grav, cu accente dramatice.

– Dragi tovarăşi şi pretini, vă vorbesc în calitate de şef al statului, comandant suprem al forţelor armate. Organele Securităţii m-a informat că pe teritoriul ţării noastre a intrat ilegal, pe la Vama Sculeni, un terorist sovietic foarte periculos. Este vorba despre tovarăşul SARS-CoV-0,07. Mai cunoscut în paşapoarte sub numele Covid-13. Am decretat stare de urgenţă naţională şi împreună cu generalii armatei române, în frunte cu tovarăşul Vasile Milea, vom lua măsurile necesare. Staţi acasă, tovarăşi! Nu scoateţi capul pe geam! Armata are ordin să tragă!

Transmisia se întrerupe brusc. Apare sigla de la Viaţa Satului, pe fundal de muzică populară.

Tovarăşa Elena se foieşte în scaun. Pare puţin speriată.

– Ce-i asta, băi? Gata, s-a terminat?!

– Da, tovarăşa Prim! îndrăzneşte Maria Bobu, ministrul de Justiţie.

– Şi ce stai ca vaca?! Închide, fă, televizoru’ şi trage-ţi masca aia pe nas! Vrei să murim ca proştii?!

Pe tovarăşa academician o trec toate apele. Îşi face vânt cu Constituţia României.

– Ia zi-i, tovarăşu’ Postelnicu, care-i situaţia pe teren?

Ministrul de Interne salută regulamentar, cu palma la frunte.

– Permiteţi să raportez! Am stropit pe străzi cu tone de biocide. De la Satu Mare la Constanţa. De la Vaslui la Timişoara. Dacă teroristul mai trăieşte, o să moară în două, cel mult trei zile. Garantez, tovarăşa Prim!

– Garantezi pe dracu’! Eşti un bou, băi Postelnicule!

– Sunt, să trăiţi!

Tovarăşa îşi ridică picioarele pe birou. Unul dintre pantofii albi, lucioşi, îi lunecă pe mocheta persană, scumpă, din lână de cămilă. Cadou de la preşedintele Yasser Arafat. Scapă o înjurătură.

– Futu-i gura mă-sii!

Postelnicu se repede să recupereze pantoful. I-l pune în picior, neîndemânatec, abia din a treia încercare.

– Gata, băi sulică! Ajunge! Cine ţi-a spus ţie că Covidu’ moare de la biocide?!

– Mă scuzaţi. Tovarăşu’ Arafat.

– Cineee?! Preşedintele Palestinei?!

– Nu, să trăiţi. Alt Arafat. E de-al nostru. Face Medicina la Cluj, ultimu’ an. Ştie şapte limbi, este Doxa de carte.

– Băi, ej nebun? Şapte limbi?! Şi acuma spui?! Mi-l aduci pe tovarăşu’ la Bucureşti. Vreau să-l cunosc personal.

– Am înţeles, să trăiţi!

– Ai înţeles pe dracu’, Postelnicule! Fă-mi legătura cu Gorbaciov, pe urmă cu tovarăşul Bush… Aflu eu imediat ce-i cu Arafat. Nu-mi trebuie alt terorist pe cap, mi-ajunge Covidu’ ăsta de căcat!

16 martie 1989, Palatul Primăverii, seara

Într-un neglije transparent, tovarăşa Elena se uită la Emmanuelle, un film erotic american. Pare fascinată.

Apoi îşi aminteşte ceva şi ţipă din senin:

– Unde eşti, băi?!

Comandantul suprem al forţelor armate scoate capul, speriat, pe uşa de la baie. Încă are spumă de bărbierit pe faţă.

– Ce-i tu, ce s-a-ntâmplat?

– Vino repede să vezi ceva tare. Mi-a trimis tovarăşu’ Dăscălescu o casetă plină cu sex.

Bărbatul face din mână a lehamite.

– Dă-l dracu’ de film, de asta-mi arde mie?! M-a sunat Postelnicu adineauri. E groasă rău cu Covidu’ ăsta. S-a-mpânzit în toată ţara.

– Un căcat, nu cred! Ce ştie cretinu’ de Postelnicu?! L-am chemat pe tovarăşul Arafat, de la Cluj.

– Cine, doctorul ăla cu şapte limbi străine?

– Da, ăla! Tre’ s-apară din moment în moment.

– Ia şi pune ceva pe tine. Ce stai aşa, în curu’ gol?!

– Ete na! Te pomeneşti că Arafat n-o fi văzut tovarăşe goale, acolo la Medicină, la morgă! Hai, băi Nicule, vino mai repede în pat, că nu mai pot… Mă răcesc!

Femeia oftează lung, apoi îşi toarnă încă un păhărel de vişinată. Dă sonorul mai tare chiar la o scenă fierbinte cu domnişoara Emmanuelle în prim-plan.

Aude târziu ciocănituri discrete. Comută sonorul pe minim.

– Da, intră!

Majordomul de la Securitate îndrăzneşte să facă un pas în cameră. Poartă mască dublă, dură, din pânză abrazivă, produsă la uzina din Cugir. Îşi fereşte privirea, stânjenit s-o vadă pe soţia comandantului suprem în neglije, lungită lasciv în patul matrimonial.

– Mă scuzaţi, a sosit tovarăşul Arafat.

– Foarte bine! Adu-l aici.

Când tânărul doctor de la Cluj intră în dormitorul familiei Ceauşescu, tovarăşa Elena tocmai se dă cu ruj într-o oglindă retrovizoare de tractor U445, asamblat la fabrica din Braşov.

– Bună seara tovarăşa Prim-Viceprim ministru, i se adresează oaspetele, pe un ton moale, reţinut.

– Ia loc. Bei o vişinată?

– Nu, mulţumesc. Nu obişnuiesc alcool.

– Da’ ce obişnuieşti? Sex?

Bărbatul rămâne interzis. Apoi tovarăşa Prim izbucneşte în râs, dându-şi capul pe spate.

– Am glumit, tovarăşe! Nu mai fi aşa încordat. Vino aici, lângă mine.

Doctorul ezită. Are temerile lui.

– Hai băi mai repede, ce stai ca mutalăul?! Executarea!

– Mă execut, să trăiţi, dar nu am mască. Mi-a confiscat-o ofiţerul de la poartă… Mă scuzaţi. Mi-e frică de mor de Covid.

– Şi mie… E clar, eşti de-al nostru. Îmi place despre tine. Semeni puţin cu maestrul Yoda, din Războiul Stelelor.

– Mulţumesc. Aşa spun şi colegii, în bătaie de joc.  

Tovarăşa scoate o mască neagră de sub saltea. I-o întinde musafirului.

– Hai, vino odată! Hai că nu muşc!

Oaspetele tresare, dar se conformează. Stă ca pe ace pe stinghia patului, cu mâinile împreunate în poală. Filmul Emmanuelle încă rulează fără sonor. 

– Ia zi, doctore, ce facem cu pandemia? Lăsăm un biet virus adus în ţară de agenturile străine să distrugă societatea noastră socialistă, multilateral dezvoltată, în frunte cu comandantul suprem, tovarăşul Nicoale Ceauşescu?

– Nu, nu-l lăsăm. Clar!

– Bravo, aşa te vreau! Am înţeles de la organele de Securitate că eşti un cadru de nădejde, un tovarăş de viitor… Ia zi-i, cum rezolvăm problema, tinere Arafat?

Îl prinde de mână şi-l strânge cu putere. Bărbatul face ochii mari, îi trece prin cap s-o rupă la fugă. Apoi respiră adânc prin masca triplă, din carton bituminat (invenţie românească, Fabrica Ţesătura din Iaşi!). Reuşeşte să-şi păstreze echilibrul interior.

– Permiteţi să raportez, tovarăşa Prim. Am o soluţie.

– Te ascult. Sunt numai ochi, picioare şi urechi.

Îşi întinde piciorul stâng, complet dezgolit, pe genunchiul bărbatului. Tovarăşul Arafat tremură vizibil. Continuă cu vocea gâtuită şi obrajii în flăcări:

– Soluţia este simplă, la îndemâna societăţii noastre multilateral dezvoltate: carantină totală! Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Pe urmă carantină zonală şi locală. Fără nunţi, botezuri şi alte paranghelii. Armata, Miliţia şi Securitatea în civil să iasă în stradă, să dea amenzi. Ziarul Scânteia să-şi facă datoria şi să bage spaima în populaţie. Avem acolo un tovarăş, unu’ CTP, care se pricepe tare bine la diversiuni. Televiziunea Română, la fel. Cine încalcă regulile, pac! la gazeta de perete şi pe urmă la Canal. Fără milă! Partidul să dea bani la cetăţeni, la tineri, bătrâni şi studenţi. Să nu moară nimeni de foame şi să nu protesteze. Unde se trece pragul de trei tovarăşi infectaţi la mia de locuitori închidem din nou. Lockdown, frate!
–Loc… ce?!

Doctorul rămâne cu gura deschisă, nu apucă să-i răspundă. Din baie apare tovarăşul Ceauşescu într-o pereche de pijamale albe, trei sferturi, cu secera şi ciocanul brodate pe guler şi pe masca de protecţie. Tovarăşa Prim îşi retrage iute piciorul de pe genunchiul lui Arafat, care sare ca ars când îl vede pe comandantul suprem.

Femeia dă peste cap paharul de vişinată şi îi face loc soţului.

– Gata, Nicule, am rezolvat cu pandemia. Avem omul potrivit… El este tovarăşul Arafat, despre care îţi spuneam.

Doctorul ia poziţia de drepţi, cu călcâiele lipite şi mâinile arcuite pe lângă corp.   

– Să trăiţi, tovarăşe preşedinte!

– Lasă asta, pe loc repaus. Mai bine îmi explici în scris, tovarăşe doctor, ce căuta piciorul lui nevastă-mea între picioarele tale, în timp ce urmăreaţi amândoi filmul interzis Emmanuelle… Ai termen până pe 23 decembrie la prima oră!

Oaspetele familiei Ceauşescu zâmbeşte în colţul gurii.

– Pe mine mă aranjează perfect ziua de 23 decembrie, pentru că pe 22 vine Revoluţia. Pe voi doi o să vă împuşte Armata chiar de Crăciun. O să fie Ion Iliescu preşedintele României şi peste 30 de ani un neamţ, Klaus Iohannis. Iar atunci, în 2020, menirea mea va fi să salvez ţara de la o altă catastrofă. O altă pandemie, Covid-19. Cu un terorist chinez şi mai tare decât cel sovietic.

De-a dreptul stupefiată, tovarăşa Prim îşi smulge masca de protecţie şi o zvârle cât colo.

– Nicule, ăsta-i nebun de legat! Dormi tu cu el, dacă ai chef. Eu mă duc în cameră cu SPP-istul! Noapte bună, somn uşor!

Notă: Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.